Scrisoare din romanul Invitație la vals, Mihaela Petrican  Aimée a ta.
07.09.2020 34 0 msbook5

Scrisoare din romanul Invitație la vals, Mihaela Petrican Aimée a ta.

Scrisori din cărți
Favorite
        Poate ai aflat pînă acum că nu mai sînt. Înainte de a pleca în necunoscut voiam să-ţi vorbesc, să-mi deschid pentru ultima dată inima înaintea ta, dar mi-a fost greu, foarte greu. De aceea am ales calea scrisului, mult mai lesnicioasă, cînd poţi spune tot ce te doare, fără să te întrerupă nimeni. Trebuie să-ţi mărturisesc din capul locului că mă simt vinovată faţă de tine, da ― vinovată... Îmi recunosc deschis greşeala care a făcut să ni se despartă drumurile pentru totdeauna. Dar nu vinovată fiindcă te-am înşelat, aşa cum ai crezut mereu, ci numai pentru că am nutrit nebunescul gînd de a te înşela. Să nu-ţi închipui că încerc să mă dezvinovăţesc. La ce bun? În faţa veşniciei, omul leapădă masca minciunii şi ipocriziei şi simte nevoia unei purificări desăvîrşite, pe care nu ţi-o dă decît spovedania sinceră, deznădăjduită. E ceea ce se întîmplă cu mine, acum ― în pragul unei lumi necunoscute. Dar s-o iau de la început. Nu, nu pot începe mai înainte de a-ţi spune încă o dată că te-am iubit, cum n-am iubit pe nimeni. Adică greşesc: cum să fac o comparaţie cînd nu te-am iubit decît pe tine? Mereu mă osteneam să-ţi plac, să fiu aceea pe care o căutai şi, cu cît voiam mai mult, cu atît mi se părea că eram mai puţin. Ai să zîmbeşti cînd ţi-oi mărturisi că de cînd am fost a ta mă simţeam mai bună pînă şi cu mine însămi, şi aş spune că eram chiar geloasă pe propria mea persoană. Tu ai rămas singura mea iubire şi, dacă aş fi trăit pînă la adînci bâtrîneţe, tot n-aş fi iubit a doua oară. Este aşa de neverosimilă şi de puţin omenească povestea acestei iubiri unice, încît oricui i-ar părea o născocire. Cînd am citit Manon Lescaut, om ridicat din umeri zîmbind sceptic, neconvinsă. E cu neputinţă, îmi spuneam, să iubeşti aşa de total, numai o singură dată în viaţă? Destinul a vrut să-mi dea o lecţie aspră; m-a ales tocmai pe mine ca să confirm realitatea unei poveşti, s-o depăşesc chiar. Nu mă plîng! O vreme am fost atît de fericită, încît socot că nu m-am achitat faţă de fericire cu preţul tuturor suferinţelor pe care le-am îndurat după aceea. Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am rîvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decît mine nu puteam să-ţi dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam, de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atîrnă cînd într-o parte, cînd într-alta după imponderabile de care arar ne dăm seama. În cazul nostru balanţa atîrna în favoarea ta, lanţurile cu care mă încătuşai erau mai puternice decît ale mele. De ce te-am judecat luîndu-mă pe mine drept unitate de măsură? Bărbatul, datorită se vede eului său aşa- zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrînd rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe cînd noi, femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încît nu ne rămîne decît umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catastrofală. La fel s-a întîmplat şi cu mine. E greu, aproape imposibil, să-ţi înşir în ordine succesiunea evenimentelor care au concurat la ros- togolul meu în neant. Nu-mi dau seama dacă acest rostogol a început atunci cînd tu, sătul de iubire, ai provocat ruptura sau cînd, chinuit de remuşcări, te-ai întors pocăit? Chestiunea n-are importanţă. E sigur că, înlăuntrul acestor două date, mi-a încolţit un gînd feroce de răzbunare. Nu te mira, ai citit bine: răzbunare. Şi încă ceva: trebuie să ştii că nici o răzbunare nu e mai cumplită ca aceea care izvorăşte din dragoste. Ai să mă întrebi: de ce voiam să mă răzbun? Fiindcă mă părăsisei tocmai atunci cînd credeam mai mult în dragostea ta? Dar ai revenit mai copt, mai subjugat de mine, şi dovada cea mai bună e că-mi dădusei numele. Ah, Dorule! (Lasă-mă să-ţi spun aşa, e mult de cînd nu mi-a fost îngăduit să te chem astfel.) Ah, Dorule, e foarte firesc să judeci aşa. Te iubeam prea mult! Şi nu ştiu dacă o femeie îndrăgostită raţionează vreodată cu creierul. Nu, toate ne lăsăm duse de-o sensibilitate care nu cunoaşte măsura. Pe oricare femeie, în condiţii identice, dacă o părăseai vremelnic, ca s-o iei, după aceea, de nevastă, i s-ar fi închis rana, iar legătura s-ar fi dezvoltat cît se poate de normal. Numai cu mine a fost altfel. Nu puteam accepta umilinţa unei părăsiri atît de jignitoare. Ei bine, mîndria mea, crunt strivită cu călcîiul, m-a împins să mă răzbun. Rana pe care mi-o deschisesei în piept nu se vindeca fără balsamul acelei blestemate răzbunări. Niciodată n-o să-ţi dai seama cît am suferit de pe urma gestului tău necugetat, ce uragan mi-a pustiit sufletul, cît am fost de mutilată. Şi tocmai atunci, ca o încununare a deznădejdii, s-a ivit sarcina. Dacă am suportat părăsirea cu toate chinurile provocate de ea, ruşinii acesteia cu grele repercursiuni sociale n-aş fi putut să-i supravieţuiesc. Mă hotărîsem încă de atunci să-mi ridic viaţa şi nu era decît o chestiune de zile ca să ajung la faptă, cînd ai reapărut. Crezi că aş fi primit vreodată să fiu soţia ta dacă n-ar fi fost sarcina? În ruptul capului, dragul meu! Aş fi putut contracta o căsătorie chiar în situaţia aceea dacă voiam. Ţi-am spus că am întîlnit din întîmplare pe tînărul acela cu care m-ai văzut vorbind în holul hotelului Palace. Şi pentru că am adus vorba de el, să-ţi povestesc cum l-am cunoscut. Nu l-am cunoscut atunci pentru prima dată aşa cum îţi spusesem, pentru a evita explicaţiile, ci cu doi ani înainte, într-o împrejurare destul de hazlie. Mă întorceam de la Predeal, cu alte trei colege (pe una din ele, Aurora, o cunoşti) unde făcusem o excursie de cîteva zile prin munţi pentru a ne recrea după obositoarele eforturi ale examenului de bacalaureat. Eram singure în compartiment cînd, la Sinaia, s-a urcat un tinerel în acelaşi vagon. Stătea pe culoar la fereastră şi fuma. O colegă mucalită ne-a propus să ne batem puţin joc de el dîndu-ne drept studente grecoaice venite să viziteze ţara. Puţin cam naiv el a crezut. Nu-ţi spun ce conversaţie s-a încins în limba lui Moliere pe care o vorbea destul de stîngaci, ce rîsete au fost, ce veselie! Credea tot ce-i pălăvrăgeam, dar nu-şi lua ochii de pe mine. Mi-a cerut adresa de la Athena, chiar mi-a făgăduit că vine acolo să mă vadă. Colegele mele să moară de rîs! gata, l-ai prins în laţ...! În Gara de Nord, cînd ne-am despărţit, mi-a sărutat de cîteva ori mîna. Era tare trist. Asta a fost absolut tot, adică un simplu şi inocent joc. La Constanţa, cînd m-a revăzut, i-am spus că sînt logodită cu un român şi că plecăm în Grecia. Abia cînd ne-am întîlnit a treia oară a aflat adevărul, că nu eram nici grecoaică, nici logodită. De atunci mă aştepta ore întregi într-o bodegă din faţa casei, pîndind să ies în oraş ca să mă vadă şi să-mi vorbească. De cîte ori nu mi-a propus să ne căsătorim! M-ar fi luat, sînt sigură, chiar dacă i-aş fi mărturisit că sînt însărcinată. De ce să-ţi ascund: mă iubea tînărul şi nu era o partidă de dispreţuit. Dar, mai ales, m-ar fi salvat în acea împrejurare grea. N-am primit tot din cauza mîn-driei mele tiranice. Nu mi-aş fi iertat niciodată să intru în acea căsătorie cu o lipsă de prestigiu pe care viitorul soţ putea s-o exploateze mai tîrziu în favoarea sa. Preferam să rămîn nemăritată toată viaţa decît să... (urma ceva indescrifrabil). Chiar pe tine luîndu-te în condiţiile acestea, la fel îmi călcam mîndria. Pentru bunul motiv că eram silită să mă mărit cu un bărbat care nu se mai bucura de stimă în ochii mei. De aceea setea mea de răzbunare crescu mai aprig datorită acestei acceptări, ca să răbufnescă mai tîrziu cu o putere mult sporită. Cred că şi vitrega soartă a uneltit ca să se întîmple aşa. Dacă îmi trăia copilul viaţa mea ar fi curs pe altă albie. El mi-ar fi polarizat gîndurile şi simţirea asupră-i şi m-aş fi destinat iubirii şi creşterii lui. Nu s-a întîmplat aşa. A trebuit să lepăd copilul ca să piară, probabil, orice piedică din drumul răzbunării. Atunci l-am revăzut pe el, a patra oară, de astă dată nu datorită hazardului, ci din voinţa mea. I-am telefonat. Nu ştia că "grecoaica" se măritase între timp ― a aflat-o ceva mai tîrziu. Şi acum îmi făcea o curte discretă. Ori de cîte ori îl întîlneam, devenea stîngaci ca un adolescent. Mi-a plăcut purtarea şi constanţa sentimentului său care presupunea, oricum, o distincţie sufletească. Ce raţiune aveau aceste întîlniri discrete? Ei bine, voiam să-l folosesc ca unealtă a răzbunării mele. Era omul cel mai indicat, pentru că ştiam cît sînge rău îţi făcea, cum îl urai şi te temeai de el. Plănuiam aşadar, să mă despart de tine pentru a mă căsători cu el. Parcă vedeam aievea, cu ochii minţii, scena care avea să se desfăşoare: într-o seară, la cină, ai fi găsit numai un tacîm la masă. Întrebare: "Ce înseamnă asta? Tu nu mănînci?" Răspuns: "Eu iau masa în oraş". "Unde? Cu cine?" ... Şi aici, trăsnetul: "Cu viitorul meu soţ! Tînărul de la Constanţa! Nenişor!" Cît doream, cît îmi trebuia revolta, deznădejdea, gelozia ta. Toate astea laolaltă... Recunosc: era un plan absurd, ridicol, nebunesc. Auzi, să divorţezi pentru a te mărita cu cineva pe care nu-l iubeşti, numai de dragul unei răzbunări. Nu ştiu dacă femeile care înşală au avut vreodată un motiv mai puternic decît mine. Dar motivul nu interesează; important este numai gîndul că te stăpîneşte. Cînd la mine s-a pîrguit acest gînd, nimic n-a mai putut să mă împiedice de a-l pune în aplicare. Principalul se îndeplinise. Văzînd încurajările mele, el îşi luă din nou îndrăzneala şi-mi vorbi. Mă îndema să divorţez, să devin soţia lui, să punem capăt acestei situaţii neclare. Îi strîngeam mîna încetişor: "Ei bine, voi fi a dumitale, ţi-o făgăduiesc, încă un bob zăbavă..." 
      Făgăduisem şi aşteptam ziua cea mare ca să te umilesc, ziua răzbunării mele smintite. Dar soarta vitregă, care m-a păscut din leagăn, vru altfel, şi planul se nărui ca un castel durat din cărţi de joc. În ziua aceea mi-a propus o plimbare cu maşina pînă la pădurea Băneasa. Am refuzat scurt, era imposibil, nu numai pentru că putea să ne vadă cineva, ci pentru că nu-mi îngăduiam eu însămi aşa ceva. El stărui şi puse atîta căldură încît împotrivirea mea începu să se clatine. Poate tot n-aş fi primit pînă la urmă dacă ghinionul nu făcea să treacă o maşină. El o opri şi aşteptă să mă urc. În faţa faptului împlinit, n-am mai avut încotro. Ceea ce a urmat, o ştii. Şoferul a luat-o razna cu 80 km pe oră şi în dreptul Arcului de Triumf, vrînd să ocolească o trăsură, făcu un viraj brusc. Din cauza şoselei stropite cu apă maşina derapă şi se izbi de un pom. Nu ştiu ce s-a mai întîmplat. M-am trezit în spital, uluită, îngrijorată. Nu-mi păsa de piciorul fracturat, nu mă dureau rănile! Mă înspăimîntam de tine, de Alexa, de scandal. Cum îmi imaginasem despărţirea noastră şi cum avea să se petreacă în realitate! De unde socoteam că te voi copleşi de dispreţ, eu am fost cea dispreţuită şi a trebuit să părăsesc casa. Nu m-ai întrebat ce s-a întîmplat, cea a fost între mine şi el. Erai prea mîndru. Ai tăcut tot timpul, te-ai retranşat în spatele unei tăceri îndărătnice şi mistuitoare. Poate aveai dreptate. La ce bun să mă întrebi cînd dinainte credeai că ştii răspunsul? Cînd te aşteptai că voi tăgădui sau voi confirma legătura mea adulteră, ceea ce pentru tine era totuna. Nici nu m-aş fi ostenit să mă apăr. Îmi dădeam seama că atunci nu m-ai fi crezut. Îţi mărturisesc însă acum cînd sînt sigură că mă crezi: Ei bine, află că relaţiile mele cu el, nu numai pînă în ziua accidentului, dar chiar pînă în ziua nunţii, au fost din cele mai corecte. El n-a îndrăznit să mă sărute măcar şi nici mîndria mea nu i-ar fi îngăduit-o. Tot ceea ce mi-aş reproşa nu-i decît faptul că i-am acceptat curtea. Dar se putea altfel? Cum aş fi ajuns să-mi pun planul în aplicare? După aceea a început prăbuşirea. Am căzut din ce în ce mai jos şi această cădere înceată a mers pas cu pas cu limpezirea procesului meu de conştiinţă. Într-un fel, aş putea afirma că limpe- zirea de care vorbesc, în loc să înlăture catastrofa, a provocat-o. Abia după transcrierea divorţului, mi-am dat seama ce pier- dusem, cît preţ aveai tu. E parcă un făcut să nu ne dăm seama de valoarea unei fiinţe sau a unui lucru decît după ce-l pierdem. Des- părţirea mi-a deschis mintea asupra unui simţămînt de care nu mi- am dat niciodată seama că există cîtă vreme ai fostul soţul meu: că te iubeam. Nu ridica din umeri; nu te mint, nu te-am minţit niciodată. Şi mai ales în clipele acestea. Te-am iubit şi te iubesc cu atît mai deznădăjduit, cu cît ştiu că de-acum n-ai să mai fii niciodată al meu. Ce s-a întîmplat cu mine, ce pînză mi s-a pus dinaintea ochilor încît n-am reuşit să te văd aşa cum erai în realitate? Cum de au trecut neobservate marile tale valenţe sufleteşti? Am închis într- adins pleoapele că să nu văd decît ceea ce voiam eu? Sau tu îmi arătai mai puţin decît trebuia? Nu ştiu, nu ştiu ce să mai cred. Te-am socotit fluşturatic, rău şi josnic, pentru că m-ai părăsit absolut fără nici un motiv; un om fără trăire interioară, asemeni milioanelor de vieţuitoare ale pămîntului menite să înlesnească circulaţia materiei în natură ca, după despărţire, să-mi apari altul, în întregime altul, cu alt suflet, altă înfăţişare, chiar alt trup, de parcă te născusei a doua oară. Pînă şi micile tale defecte deveneau acum calităţi deosebite şi te iubeam şi pentru ele. Cît erai de deosebit faţă de ceilalţi oameni cînd mi-ai dăruit casa care trebuia să fie a amîndurora. Cine ar fi făcut un gest atît de mărinimos pentru fosta lui soţie? Apoi, mai tîrziu, cînd l-ai scăpat pe el de rigorile legii cu preţul atîtor jertfe. Alexa mi-a destăinuit cum ţi-ai riscat situaţia pentru a-ţi respecta cuvîntul pe care mi-l dădusei. Cîteodată această revărsare de generozitate mă revolta. Mai precis: mă durea. Găseam însă repede o consolare. Îmi spuneam: de ce face el toate astea? De ce nu mă ignorează ca pe o străină de care nu-l mai leagă nimic? Nu, nu-i sînt încă străină, el tot mă iubeşte. 
    Dacă nu m-ar iubi, tot ceea ce ar face n-ar avea sens. Doamne, ce nevrednică eram de iubirea ta! Mă simţeam aşa de mică faţă de tine, mică şi neînsemnată ca o gînganie, iar conştiinţa acestei micimi îmi strecura în suflet o suferinţă dizolvantă. Nu, Dor, n-ai să înţelegi niciodată ceea ce am trăit. Eram silită să stau alături de un bărbat pe care nu numai că nu-l iubeam, nu-l iubisem niciodată, dar ajunsesem să-l consider cauza nenorocirii mele, prin faptul că apăruse în viaţa mea. Bietul! În realitate n-avea nici o vină. Făcea tot ce-i stătea în putinţă să fiu mulţumită, era îndatoritor cu mine, mă copleşea de atenţii care ar fi măgulit pe orice altă femeie. Îi apreciam rece eforturile şi mă sileam să-l cruţ de suferinţe. Degeaba! În cele din urmă a înţeles că tot pe tine te iubeam. Odată, într-o seară, mi-a spus-o. Bineînţeles, am tăcut şi asta a fost o confirmare pentru amîndoi. Ce era să facă? Mi-a mai spus: dacă vrei să-ţi refaci căminul, n-am dreptul să mă împotrivesc. M-a mişcat, de ce aş minţi? Îmi părea rău, era bolnav, slăbise mult şi, căutînd o evadare, căzu în patima jocului. Într-adevăr, bărbaţii fac uneori gesturi admirabile, dar, pentru a-i aprecia, trebuia mai întîi să-i iubeşti, să simţi ceva pentru ei. Eu nu reuşeam să-i preţuiesc delicateţea sufletească decît rece, raţional, ceea ce era egal cu zero. Da, este adevărat că în cei doi ani cît a durat această nouă căsnicie n-a fost zi în care gîndurile mele să nu fie în preajma ta, lîngă tine. (Cum era să mă simtă departe cînd Mihaela trăia între lucrurile mele, în casa dragostei noastre? 
     O parte ddn fiinţa mea sălăşluia în fiecare colţişor, eram prezent în fiecare bucată de grădină, teiul îi vorbea de mine şi peste tot plutea amintirea celor ce au fost) Citeam articolele tale din ziare, îţi urmăream activitatea, des- cosînd pe Alexa dacă mai ştie ceva despre tine. Cînd n-aveam fapte noi, coboram în trecut ca să retrăiesc în ore lungi de reverie săr- bătorile iubirii noastre. N-aveau să se mai întoarcă niciodată, ca zilele smulse din calendar. Revedeam plecarea surprinzătoare la Constanţa, plecarea şi mai surprinzătoare la Constantinopol, frenetica noastră bucurie de viaţă cu rîsul ei nepotolit, vizita micuţei cinteze care ne-a făcut atîta bucurie ― şi, desprinsă de realitate, surîdeam trecutului. Parcă numai astea erau? Dar călătoria pe mare, cu ultimele clipe ale unor osîndiţi la moarte, dar Kala-Miche (dispariţia şi apariţia ta), dar espadon-grille, dar păsărelele din bazar, şi Journal d'Orient? Dar cîte altele toate! Cînd am aflat că te-au numit profesor, m-a podidit un plîns sfîşietor. Nici acum nu-mi dau seama de ce am plîns atîta. De bucurie că ai ajuns atît de sus sau de durere că nu mai erai ăl meu? Poate şi de una şi de alta. Am înţeles, mi-o spunea toată fiinţa, că şi asta ai făcut-o pentru mine. Ştiai cît de mult doream să ajungi profesor universitar. Şi cum te-am jignit în seara aceea, cînd după conferinţa lui Tîrnoveanu îţi spusesem, în glumă, că şi tu ai fi ajuns profesor ca el, dar că nu... voiai. Iată, ajunsesei. Mi-ai dovedit că erai capabil să ajungi. Doamne, cîte lacrimi am vărsat în ziua aceea. De cînd sînt n-am plîns atîta. Iar seara mă aflam în faţa unei hotărîri nestrămutate. M- am îmbrăcat în pripă şi am fugit la tine. Nu ştiu ce voiam să fac: să te felicit, să-ţi cad la picioare rugîndu-te să mă ierţi, sau numai să te văd şi să mă întorc împăcată cu mine. Îmi trebuiai în clipele acelea aşa de covîrşitor, încît mîndria, despotica mea mîndrie, rămînea mută, nu mai avea un cuvînt de spus. Nu-mi păsa orice s-ar fi întîmplat, mi-era indiferent tot ce ai fi crezut despre mine. N-aveai decît să mă respingi, îmi ajungea doar să mă uit în ochii tăi, să te simt aproape şi să-ţi sorb aerul. Atît! Dacă te găseam aş fi ieşit din groaznicul tunel în care orbe- căiam, paşii mei apucau poate pe alt drum. Dar nu erai acasă. Am sunat zadarnic o jumătate de oră. Ca şi cînd părea de neînchipuit şi ireparabil să lipseşti în ceasul acela, m-a invadat o descurajare vecină cu moartea. Picioarele mi s-au muiat din genunchi şi m-am sprijinit de gardul curţii să nu cad. 
     M-a cuprins atunci o sete nebună de a muri. M-am culcat jos pe caldarîmul rece, cu o voluptate smintită ca să sfîrşesc acolo, pe unde treceam atît de fericita altădată, ca să mă găseşti fără suflare cînd te vei întoarce din oraş. Aveam credinţa nestrămutată că poţi să-ţi ridici viaţa şi fără ajutorul unei arme, ci numai cu voinţa de a muri. Poate că reuşeam pînă la urmă dacă nu mă descoperea o bătrînă. S-a aplecat asupra mea, m- a ridicat de jos, crezîndu-mă leşinată. Un bărbat, care trecea pe trotuar i-a venit în ajutor. Amîndoi m-au urcat într-o maşină şi aşa m-am pomenit acasă. A doua zi, n-am mai avut curajul să revin, şi nici în zilele următoare, niciodată...! Cu toate astea cînd ai ţinut lecţia de deschidere, la universitate, m-am furişat printre auditori, pînă în fundul sălii, ca să nu mă vezi, şi te-am ascultat de acolo. Cînd vorbeai mi se părea că nu mai eşti tu. Mă minunam cum de poţi vorbi aşa de limpede şi fluent în faţa unui auditor atît de numeros... La început mi-a fost teamă să nu-ţi pierzi şirul şi odată, cînd ai făcut o pauză lungă, am îngheţat de spaimă. Credeam că m- ai zărit şi de aceea te-ai încurcat. Nu ştiam cum să mă strîng, să mă fac mică, mică de tot, să pier ca un fulg de păpădie. În fine, a trecut şi asta. Fără' să vreau am surprins o frîntură din conversaţie: două studente din faţa mea vorbeau despre tine. Una spunea: "Ce dascăl simpatic, seamănă leit cu Garry Cooper. O fi căsătorit?" Cealaltă a răspuns: "Nu ştiu, parcă n-aş vrea să fie. Tare-mi place ca bărbat". Mi-a trecut o sabie rece prin inimă. Cum le-aş fi strigat că eu sînt soţia ta sau că măcar am fost şi numai pe mine mă iubeşti. Ah, ce mult uram pe femeile dinaintea mea (mai ales pe poloneza aceea zănatică) pentru ceea ce-mi furaseră din trecutul tău, precum şi pe cele după mine care se vor desfăta în intimitatea ta, domeniu altădată al meu. Ceva mai tîrziu, cînd s-a întîmplat năpasta cu banii aceia luaţi de el şi am venit la minister să-l scap de rigorile legii, ce frumos şi mîndru mi-ai apărut! Mi-am dat seama că niciodată n-o să mai cobori pînă la mine, că nădejdea într-o întoarcere e o nebunie curată. Am vrut atunci să te îmbrăţişez cu de-a sila, aşa cum făcuseşi şi tu cu mine odinioară, pe scara mansardei, ca să mă aleg măcar cu atîta, să-mi potolesc gura arsă. 
     Ce slabă m-am arătat! Mi s-a tăiat dintr-o dată curajul şi m-am pomenit că-ţi aranjez cravata. Tot era ceva. Stăteai aşa de aproape, încît ţi-am respirat aerul!... (Aveam, aşadar, dreptate, cînd mi se păruse ca şi cu Mihaela s-a petrecut acelaşi lucru.) O, Dorule, încă de la începutul legăturii noastre erai sigur că te iubesc. E adevărat, te-am iubit şi atunci mult. Dar iubirea la care răspunzi nu e decît jumătate iubire. Chiar mai puţin decît atît. Dacă te sărutam o dată, îmi întorceai zece sărutări la loc şi nu eram lacomă după ele pentru că mi le dădeai din belşug. Acum, acum să mă fi lăsat să te sărut, cînd nu mai era cu putinţă. Ai fi ştiut ce înseamnă o sărutare. Şi aş fi ştiut, bineînţeles, şi eu. Sufeream de rău de tine, înţelegi? Întrebuinţez acest cuvînt fiindcă nu găsesc altul mai potrivit. E ceva care aduce cu o sfîşietoare nostalgie, dar e mai mult decît nostalgie. Acest rău de dragoste mă măcina încetul cu încetul, îmi răvăşea fiinţa, îmi lua minţile. Umblam pe străzi năucă, buimacă, ca să consum energia care mă apăsa, sau scriam frenetic ceasuri întregi, acoperind zeci de coaie, strigîndu-ţi dorul meu mistuitor, setea mea de tine, aşa cum făceai şi tu la începutul dragostei noastre. Cit aş fi dorit să ai o nevoie ca să te pot ajuta cu ceva. Ce spun ― nevoie? Voiam să te îmbolnăveşti grav de tot ca să te' îngrijesc zi şi noapte, să nu mă dezlipesc de căpătîiui tău, să te fac bine cu dragostea mea. Sau să omori pe cineva, să te închidă, iar eu să stau cu tine în celulă ani de-a rîndul, izolaţi de-lume, veşnic numai noi doi, tu singur şi eu, ca în poezia bardului de la Mirceşti. Mă băteau şi alte gînduri la fel de absurde şi chiar stupide. Pentru dramul de voluptate ce-mi aduceau, înduram chinuri cu carul. Dar nu mă dezbăram de ele, cum fac morfinomanii care se afundă tot mai adînc în viciu. Cînd nu te poţi înfrîna înseamnă că ai pierdut cîrma şi pluteşti la întîmplare, în voia valurilor. Nu mai eram stăpînă pe mine şi aş fi îndurat poate încă mult timp viaţa asta de sclavă a ta, dacă... dacă nu-mi dădeai lovitura de graţie. 
     ...În ziua aceea mă dusesem la soră-mea, să iau un model de dantelă pe care mi-l făgăduise. Ştiam că n-o găsesc acasă, totuşi am plecat. Pe masa ei de lucru, un carton alb, îmi atrase atenţia. Ce-i asta? L-am luat în mînă, l-am desfăcut. O invitaţie-la nuntă, la nunta ta cu Cici. Am simţit cum m-a spintecat o durere groaznică, parcă mi-a plesnit fiinţa în milioane de bucăţi. Camera a început să fugă de sub picioarele mele şi m-am prăbuşit pe jos, fără cunoştinţă. Cînd s-a întors Alexa, nu-mi venisem încă în fire. Îngrijorată, m-a luat în braţe, m-a scuturat, mi-a dat ceva de băut. "Ce ai, ce s-a întîmplat?" "Nu ştiu, mi-a venit o ameţeală mare". Ce-aş fi putut să-i spun? Voia să cheme un medic. Am oprit-o. La ce bun? Toţi doctorii de pe lume nu sînt în stare să mă vindece. Mi-a dat modelul (ce-mi mai trebuia?) şi am plecat. Mergeam pe stradă descompusă, clătinîndu- mă ca un om beat. Cînd puneam piciorul pe trotuar, mi se părea ciudat că nu se scufundă pămîntul cu mine. Eram frîntă de oboseală, deşi nu făcusem nici o sută de paşi şi singură... singură... Toată lumea mă părăsise: şi tu, şi el, şi Alexa, toţi. Poate şi eu plecasem din mine. Aş fi vrut să mă odihnesc, să mă aşez jos, pe bordura trotuarului, dar continuam să merg; prinsesem de veste că mă urmărea cineva din spate. Ce cruntă ironie! În starea în care mă aflam numai de-o aventură nu-mi ardea. Bărbatul mă ajunse, se apropie de mine. Fără să vreau am ridicat privirea şi, în aceeaşi clipă, am tresărit de spaimă. Semăna aşa de mult cu tine, încît în primul moment am crezut că eşti chiar tu. Avea trăsăturile tale, ochii, nasul, chiar aerul tău. Poate exageram, fiindcă eram plină de tine, totuşi asemănarea părea de necrezut. N-am aşteptat decît să- mi spună două vorbe ca să mă agăţ de braţul lui, ca cea din urmă prostituată. Ce proces s-a petrecut fulgerător în conştiinţa mea, ca să mă arunc orbeşte în aventura aceea vulgară? Femeile învinse de viaţă au uneori o sete nebună de a cădea tot mai jos, chiar simt o voluptate de a-şi distruge ce a mai rămas curat în ele. Nu ştiu dacă acesta era cazul meu ori dacă faptul că semăna cu tine părea să fie o justificare a gestului. Oricum, voiam să gust voluptatea propriei mele decăderi. Aveam nevoie de aer, de libertate, de zgomot, de muzică, de orice, pentru că îmi era groază să rămîn numai cu mine. Nu ţi-aş fi povestit această întîmplare, dacă de la început nu-mi impuneam linia unei sincerităţi nude. Admiţînd că aş fi ascuns-o, s- ar fi schimbat ceva din destinul meu? Am intrat amîndoi într-un local, primul ieşit în drum. Puţin îmi păsa unde mă duc. Chiar m-aş fi bucurat dacă mă recunoştea cineva. Da, să se ducă vestea că sînt o desfrînată! Din păcate nu erau decît figuri necunoscute. Ne-am aşezat la o masă unul lîngă celălalt. 
     El a început, exuberant, o conversaţie simplistă, fără nivel, debitînd lucruri nesărate. Glasul lui nu semăna cu al tău. Era răguşit, avea un timbru aspru, strident. Nu puteam să-l aud, îmi zgîrîia urechile. I-am spus: "Taci! Lasă-mă doar să te privesc". El rîse vulgar, zgomotos: "Ei drăcie! N-o să stăm muţi!" "Te rog mult!" Mă privi lung, nedumerit de insistenţa mea, apoi ridică din umeri: "Eşti ciudată, ma parole!" În clipa aceea, orchestra execută L'invitation à la valse. N-am recunoscut bucata chiar de la primele măsuri într-atît îmi păru de neaşteptat s-o aud în acea împrejurare. Nu mă înşelam însă. Era aceeaşi melodie pe care o auzisem la cea dintîi întîlnire a noastră, acolo sus, la mansardă, după miezul nopţii, strînşi unul lîngă celălalt, cu mîinile împreunate, plutind în extazul pe care îl dă iubirea. Totul s-a şters din jurul meu, n-am mai văzut pe nimeni, şi-n obscuritatea aceea se ivi dinaintea ochilor un ecran luminos, pe care se proiectau scene din poemul pe care îl trăisem noi doi. Urmăream filmul nostru de dragoste cu inima strînsă, uitînd unde mă aflam. Nu ştiu ce mă durea, muzica sau dragostea? Parcă o mînă duşmancă îmi spintecase pieptul ca să-mi smulgă de acolo inima, cu fibrele tremurinde. Şi pe aceste fibre treceau, nemilos, arcuşurile viorilor... Plîngeam cu toată fiinţa... Tot ce rămăsese viu în mine plîngea angrenat într-o dezlănţuire ce nu mai putea fi stăvilită. Şi, ciudăţenie, plînsul acesta îmi făcea aşa de bine! Găsisem un sîmbure de fericire chiar în lacrimi. Cînd a tăcut orchestra, s-a destrămat şi vraja care mă smulsese din realitate. Revenindu-mi luciditatea, m-am îngrozit de aventura în care mă angajasem. Atunci s-a întîmplat ceva uluitor: mi s-a părut că masa noastră a luat foc, că localul în care mă aflam se aprinsese din toate părţile. Poate era o simplă iluzie, dar mi-aduc aminte că am simţit în nări mirosul de fum. Am ţîşnit pe uşă ţipînd de spaimă. Nici acum cînd îţi scriu nu-mi dau seama ce-a fost asta. Poate făceam primul pas în nebunie sau... (urmează cîteva rînduri şterse atît de violent, încît hîrtia fusese ruptă.) Se sfîrşise cu mine! Cît timp erai singur, aveam credinţa că nu m-ai uitat, că mai ţii la mine, cu tot răul pe care ţi l-am făcut; că amintirile noastre dragi încă stăruiesc în tine, cu mireasma lor atenuată de timp, totuşi destul de vii. Pentru mine acest gînd constituia o mîngîiere, un sprijin, o speranţă. N-aş putea spune că mă gîndeam la o împăcare. Ar fi fost lipsit de sens să mi-o mărturisesc deschis chiar mie însămi. Dar în adîncul sufletului, spun drept, tot nădăjduiam. Şi acum căzuse şi asta! Erai de aici înainte al alteia. Şi cine îndrăznise să mi te răpească? Cici! Tocmai ea, buna şi nepreţuita mea prietenă! Dacă nu cunoşti sufletul femeiesc, n-o să înţelegi niciodată năpraznica mea durere. Aş fi suportat să te însori cu toate femeile din ţară, de pe glob, din întreg sistemul solar, afară de una singură: de Cici! Aş fi îndurat orice nenorocire ce s-ar fi abătut pe capul meu, oricît de cruntă, afară de căsătoria ta cu Cici. Asta m-a doborît! A trecut dincolo de capacitatea mea de a suferi. Pentru că m-a lovit tocmai în partea cea mai vulnerabilă a sensibilităţii: în mîndria mea. Am încercat să-mi adun gîndurile răscolite de grozăvia acestei năpaste. Cu neputinţă! Cu neputinţă!!! Ştiu că n-ai luat-o să te răzbuni pe mine şi să mă nimiceşti. Eşti prea mare şi bun ca să-mi vrei într-atît răul. Şi apoi de ce m-ai ajutat şi te-ai jertfit pentru mine? De ce mi-ai dat necontenit atîtea dovezi de dragoste? Mă gîndeam-cu spaimă că s-ar putea să vă întîlnesc undeva, pe stradă, la teatru sau la cinema. Unul lîngă altul, sorbindu-vă din ochi, conversînd intim; ea rezemîndu-se tandră de braţul tău, aşa cum făceam şi eu adesea. Mă cutremuram toată şi gemeam de durere. Am vrut să fug de voi, şi gîndul acesta m-a stăpînit un timp. Să plec undeva departe, în alt colţ de pământ, în străinătate, oriunde! Să vînd tot şi să plec. Să încep acolo o nouă viaţă cu alţi oameni, alt decor, chiar alt aer. "Une autre vie! Une autre vie!" cum striga odinioară M-me de Stael, fără să fi fost în pielea mea. N-am putut. Prea tîrziu! Mă simţeam legată de casă, încătuşată de pămînt şi obosită, obosită, obosită... Aveam nevoie de odihnă multă şi lungă, să nu se mai sfîrşească. O odihnă pe care nu ţi-o dă altcineva decît moartea. Căci de atîtea ori viaţa e mult mai grtd decît moartea. O nouă dragoste poate m-ar fi salvat, ştiu eu? O dragoste coup de foudre, ca aceea dintre Romeo şi Julieta. De ce n-a venit? De ce am fost sortită să am o singură dragoste şi aceea atît de tragică? Plec mutilată de pe lumea asta, înfrîntă definitiv. Nu ştiu, dar unii oameni sînt sortiţi să ispăşească greu o greşeală. Eu sînt dintre aceia. Nu mă plîng! Dealtfel, nici nu mai am lacrimi. Odată, sînt mulţi ani de-atunci, o ţărancă octogenară mi-a spus: domnişoară frumoasă, să te păzească Dumnezeu şi Maica Precista de dragostea neagră. La vîrsta aceea n-am înţeles despre ce era vorba. Acuma ştiu prea bine. Invitaţia ta la vals n-a fost decît actul de naştere al acelei iubiri negre care sfîrşeşte cu moarte. Sînt sigură că nu te-ai aşteptat la un asemenea deznodămînt, dar tot pe atît de adevărat că nici nu l-ai putut împiedica. Rămîi cu bine, dragul meu! Iartă-mă dacă aceste rînduri iţi vor tulbura clipele de beatitudine cu... (scrisese probabil Cici dar s-a răzgândit şi a şters durerosul nume). N-am avut încotro. Dacă nu scriam scrisoarea de faţă, n-aş fi putut să mor. Nu-i nimic. Ai să mă uiţi repede şi după aceea îţi vor rămîne de trăit încă ani mulţi şi fericiţi. În plus îţi las şi partea mea de fericire de care destinul m-a lipsit. Încă o dată rămîi cu bine, Dor! Te sărut aievea, cum te sărutam odinioară de zeci de ori, încît îmi spuneai copleşit: "Nebuno lasă-mă, mă înăbuşi.'" 
― şi eu tot mai mult voiam să te înăbuş. De ce nu te- am omorît atunci? De ce n-am murit împreună? 
Mihaela Petrican 
Aimée a ta.
Comentarii (0)
Add comment
Lasă un coment
Pentru raza mea de fericire Akay
Pentru raza mea de fericire Akay
Pentru raza mea de fericire Akay
06.01.20 Scrisori de dragoste
Tu ești persoana carea mi- ai luminat viața și care m- ai cupris strâns de mână, scoțându- mă din întunericul în care căzusem și mă îndreptam cu pași mici spre marginea
Pentru mica mea  prințesa ALE ( scrisori de dragoste)
Când am întâlnit prima dată în urmă cu doi ani, era o persoană diferită decât este în momentul de față. Micuța mea Ale vedea lumea numai în alb și negru! Era genul de
Te iert...
Te iert...
Te iert...
03.01.20 Scrisori de dragoste
Am aflat ieri că mâine se însoară marea mea iubire, bărbatul cu care m-aș fi văzut împreună pentru tot restul vieții. Am decis sa scriu tot ce simt în aceste momente.
Scrisoare de dragoste  pentru Strumfi, iubirea mea
Scrisoare de dragoste pentru Strumfi, iubirea mea! Acum cînd dragostea noastră a cunoscut nemurirea... și inimile noastre fericirea... cînd sufletele noastre unul după
Temnița noastră, a tuturor, se află în capul nostru
Temnița noastră, a tuturor, se află în capul nostru Am făcut liceul în sat. Nu pentru că nu aș fi putut să-l fac la oraș, dar așa au vrut părinții. Să mă „supravegheze”
лучший сайт где можно скачать шаблоны для dle 12.0 бесплатно